După absolvirea Facultăţii de Psihologie la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, invitata noastră din această săptămână a participat cu căţelul său la diverse programe de terapie şi activităţi asistate de animale. Apoi a apărut o felină în viața ei, iar în prezent Ana-Maria Băsceanu - psiholog de pisici și pet sitter ne ajută să înțelegem comportamentul lor.
Am învățat de la cățel să trăiesc clipa. Atât cățeii, cât și pisicile trăiesc în prezent sau cel puțin așa se spune. Că ele nu țin răutăți, nu-și fac planuri de răzbunare și atunci cumva am învățat să mă bucur de fiecare moment alături de cățel sau de oricine altcineva.
Cum dezveți pisica să atace?
Pisicile au nevoile lor specifice speciei. Au nevoie de mâncare, de carne, pentru că sunt animale carnivore. Sunt animale de pradă. Chiar dacă acum pisicile trăiesc în interior au instinctul de vânătoare foarte bine dezvoltat și pentru asta trebuie să le ajutăm cu jucării de tip undiță. Să le oferim această posibilitate de a vâna zilnic, pentru că dacă nu o facem, o să-și găsească alte obiecte. O să înceapă să ne atace gleznele, să ne atace mâinile când gesticulăm, orice mișcă în casă va fi o posibilă pradă și o va ataca.
Acest comportament de ambuscadă, de prins picioare, mâini, de atac sunt cauzate de plictiseală. Oamenilor nu le place când le spun că trebuie să se joace mai mult cu pisica, pentru că d-aia atacă. Și ăsta e motivul pentru care sare așa la picioare în joacă. Pisica atacă piciorul ori pentru că așa s-a învățat ori n-a avut altă posibilitate de a vâna. Trebuie să introducem cât mai mult joc, să evităm să ne atace. Putem să putem pisicii și o zgardă la gât cu clopoțel ca să știm când se apropie. Și atunci știu că vine după mine, hai să-i dau ceva, să-i arunc o jucărie.
Pisica se trezește, vânează, mănâncă, se spală, se culcă și mai merge să-și marcheze teritoriul, mai ales masculii. Cam asta e rutina lor. De mai multe ori pe zi”, este de părere Ana-Maria Băsceanu, psiholog de pisici și pet sitter.
Nu vă jucați cu laserul
Ana-Maria Băsceanu este de părere că joaca trebuie să rămână una simplă, nu complicată cu device-uri inutile – laserul fiind, în opinia ei, unul dintre ele: Există pisici prietenoase și pisici mai timide, pisici violente, care se apără când vrem să le mângâiem. Nu vă jucați cu laserul cu pisici pentru că pot dezvolta compulsia de a se uita după orice reflexie a luminii pe pereți și o să aveți o pisică din aia care nu se mai poate liniști.
Sfaturi pentru cei care vor să adopte o pisică
În cadrul emisiunii de sâmbătă, cu începere de la ora 13:00, Ana-Maria Băsceanu va explica și ce pași trebuie urmați în eventualitatea în care cineva intenționează să adopte o pisică. Cum să se împrietenească, cum să se apropie de ea, cu jucării sau recompense.
Dacă o să fie o pisică prietenoasă, o să fie mai simplu. Dar contează foarte mult perioada lor de socializare care este așa, o fereastră care nu e foarte fixă, dar ele învață foarte bine cum să reacționeze față de oameni și alte animale și să nu se teamă de ei, undeva între 2 și 7 săptămâni. Dacă în perioada asta de viață au avut contact cu oamenii și cu animalele și cu tot felul de zgomote, vor fi mai puțin sperioase. Și atunci o să ne fie mai simplu. Dar dacă adoptăm o pisicuță mai timidă avem nevoie de mai multă răbdare, în primul rând, să-i oferim un spațiu mai restrâns la început, cum ar fi o cameră unde să aibă toate resursele și acolo putem încerca să stăm liniștiți, fără să facem mare mișcare și zgomot, să-i aruncăm câte o recompensă, să scădem această distanță cu timpul, când începe să mai prindă încredere. Să-i oferim multe locuri în care să se ascundă, asta e important. Cu cât are mai multe locuri în care să se ascundă, cutii, tuneluri, orice, cu atât va fi mai dispusă să iasă și să exploreze. Fiindcă știe că poate să se retragă acolo când se sperie, ne-a explicat invitata noastră.
Ana-Maria Băsceanu este obișnuită să lupte cu preconcepţiile oamenilor legate de feline, astfel că ne-am oprim la câteva exemple, printre care <<pisicile sunt rele>>, <<nu pot fi dresate>> și << fac numai ce vor ele>>.
Eu am mai avut o pisică la părinți acasă, care a trăit 21 de ani și pe atunci aveam și eu tot felul de preconcepții, cum ar fi că nu poate fi dresată, nu poate fi dusă pe nicăieri, în concediu sau la plimbare. Dar asta cu dresatul am aflat-o după ce l-am adoptat pe Tomi, în 2015, când era un puiuț de 3 luni și când am început eu să caut tot felul de informații despre activități din astea prin care să-i consum energia, că nu mai puteam, era un pic cu ADHD, un pic hiperactiv. Și așa am aflat, am văzut filmulețe și informații despre dresajul pisicilor. Și l-am dresat. L-am învățat să dea lăbuța, l-am învățat să sară peste obstacole ca să obosească. Deci pot fi dresate, dar cu motivația necesară. E adevărat că pisicile nu sunt atât de motivate de hrană și de a-ți face ție pe plac, cum sunt cățeii, dar dacă găsești bucățica aia de mâncare care îi place, faci aproape orice vrei cu ea.
Cum scoatem pisica la plimbare și cum o urcăm în mașină?
Eu l-am învățat pe Tom din a doua zi cu ieșitul. Deci l-am adus astăzi și mâine am pus hamul pe el, pentru că am știut că vreau să-l iau peste tot. L-am învățat treptat cu ieșitul, cu plimbatul cu mașina. Mai întâi l-am plimbat prin casă ca să se învețe cu el, l-am lăsat să-l exploreze, i-am băgat recompense în interior, după care am început să ieșim. Iar pentru Toomy, așa cum ziceam că el a fost învățat afară, simpla plimbare sau ieșire în natură era o recompensă pentru el. Și atunci era dispus să stea și-n rucsac, și-n ham, și cu lesă, orice numai să iasă.
Care sunt semnele unei pisici nefericite?
Nefericirea asta apare ca o formă a stresului cronic sau o cauză a stresului cronic. Adică luni și luni de zile, pisica e stresată de ceva în casă. Poate să fie simpla litieră murdară. Sau o altă pisică cu care nu se înțelege. Sau un copil care o sperie. În timp, pisica va începe să se retragă, să nu mai reacționeze cu noi, să se spele mai puțin sau chiar să se spele mai mult. Se spală până nu mai rămâne blăniță acolo sau își face iritație. Poate mănâncă mai mult sau mai puțin. Cam astea ar fi stările stresului cronic. Dacă vorbim de un stres acut, e important să știm semnele astea, limbajul corporal, semnele pe care ni le arată că nu vrea să reacționeze cu noi. Și o să enumăr câteva: i se dilată pupilele, i se lipesc un pic urechile de cap, se retrage cumva, poate se înfoaie sau are o poziție ghemuită, mârâie. În momentele astea e bine să o lăsăm în pace până se liniștește.
- Te-ar putea interesa si:
